Placebo – 20 years tour
Abia acum am apucat sa scriu despre minunatul concert Placebo, la care am fost miercurea trecuta si sub vraja caruia inca ma aflu.
Placebo este de multi, foarte multi ani, trupa mea de suflet. Melodiile lor mi-au rulat pe fundal in unele dintre cele mai interesante, vesele sau triste momente din viata. In zilele cand ma intorceam acasa la 5 dimineata, in lumina rece si ascultam piesa compusa, parca, pentru mine. Am rezonat cu fiecare melodie, pe langa linia sonora, versurile sunt o poveste. Asa cum declara Brian intr-un interviu, piesele lor vorbesc despre spiritul unei epoci, despre realitatea vietii de zi cu zi, despre tinerete si nu se feresc sa spuna adevarul.
Am ajuns usor dupa 18:30 la Arenele Romane si am intrat imediat, se pare ca tocmai se daduse drumul la acces, cu cateva minute intarziere; ma mir ca nu au fost cozi afara. Inauntru am ocupat loc in fata scenei, in randul 3, in stanga (pentru ca acolo incepuse sa se lase umbra), iar spre norocul meu, exact in fata mea s-a instalat apoi Brian. In timp ce prietena mea s-a dus dupa mancare si apa, eu nu m-am clintit deloc, desi la un moment dat, lumea incepuse sa se inghesuie si aproape sa se lipeasca de mine, iar in ingramadeala aia, la 30 si ceva de grade, simteam ca o sa ma sufoc. Dar a meritat. Am luat insignele The better friend si, desi ni s-a spus ca vom avea parte de o surpriza, singura surpriza a fost ca n-am avut parte de nimic. Din fericire ne-am creat propria surpriza, cand, dupa show am mers sa ii asteptam la iesire. Eram vreo 5 persoane si am stat pana in jur de ora 1 noaptea, cand, dupa ce au mancat, au iesit afara. Intre timp, am stat de vorba cu baiatul care i-a insotit pe toata durata vizitei lor in Romania (il indvidiez pentru meseria pe care o are, cred ca este foarte norocos si mi-ar placea ca la un moment dat in viata sa fac ceva care sa nu ma plictiseasca, sa merg cu placere la munca) si care ne-a povestit cateva amanunte din back-stage, cum au venit cu private jet-ul pe Baneasa la ora 3, desi erau asteptati la ora 1 pe Otopeni, cum au rugat soferul sa dea muzica mai tare si sa mearga incet prin oras pentru a studia lumea si a face poze etc. Din pacate noi nu am reusit sa facem si poze cu ei, dar nu mai conteaza asta.
Am cantat fiecare melodie, de-am crezut ca voi ragusi, am dansat pana n-am mai putut si m-am bucurat de fiecare moment. Am innebunit la Twenty years, despre care pot spune ca e preferata mea (cu greu aleg o favorita), mi-a placut ca a aparut David Bowie pe ecran la Without you I’m nothing si am apreciat mesajul anti-Trump. S-au intors de 2 ori pentru bis si au spus ca suntem un public de vis. Chiar suntem, pentru ca ii iubim, pentru ca ne-au marcat tineretea. Mi-a placut ca publicul a fost foarte cooperant, civilizat, au cantat impreuna cu trupa, ajutand a creare unei atmosfere magice.
As putea vorbi zile intregi despre Placebo, despre cat de genial si frumos mi se pare Brian (este o sursa de inspiratie pentru mine, un model de perseverenta, talent si determinare, un om deschis si inteligent, tolerant si sigur pe el, care are curajul sa se arate asa cum este si sa faca ce-l taie capul), despre cat ma bucur ca i-am cunoscut si sa dezbat fiecare melodie. Dar adevarul este ca ceea ce simt atunci cand le ascult piesele nu poate fi explicat in cuvinte sau, cel putin, eu nu gasesc niciodata vorbele care sa descrie exact ceea ce muzica trezeste in mine. Asa cum spunea Arthur Schopenhauer, „daca ne-ar reusi sa reproducem detaliat in notiuni ceea ce exprima muzica, am capata o deplina si suficienta explicare a lumii.”
Toate concertele lor sunt top, insa acesta s-a detasat, pentru ca au cantat live melodii pe care nu le mai auzisem, melodii minunate de la inceput si pana in prezent, melodii pe care, poate, nu le voi mai auzi niciodata live. Un concert care a meritat de 100 de ori banii pe care i-am dat. O experienta.
La multi ani pentru cei 20 de ani si sper sa ne mai incantati macar inca de doua ori pe atat!
