Station to Station
I’d rather be lucky than good.
De-a lungul timpului am dat peste tot felul de lucruri care mi-au rămas întipărite în minte si m-au urmărit in viață – citate din cărți, replici ale unor personaje din filme, fragmente din interviuri, versuri, bucati dintr-o melodie, o scenă anume dintr-un clip. Cumva ele mă definesc mai bine decât aș putea să o fac eu în cuvinte – sau, în orice caz, mai rapid. Îmi imaginez cum aceste bucățele ca de mozaic, adunate din sute de părți random și puse una lângă alta, reușesc să spună mai multe depre un om decât ar putea-o el sa o facă. Îmi plac toate chestiile în care mă regăsesc, care exprimă ceea ce este în mintea mea și care mă bagă în filmul al carui personaj vreau să fiu. Și cateodată dau peste cineva (real sau fictiv) care seamană atât de mult cu mine, încat mi se pare chiar amuzant.
Societatea inventează o logică sucită şi falsă pentru a absorbi şi schimba oamenii al căror comportament e în afara mainstream-ului. Faptul că pur şi simplu alegi să refuzi ceea ce au ei să-ţi ofere e perceput ca un semn al propriului eşec.
I just want to sing to as many people as want to hear me, and I don’t care where I do it. Mind you, I refuse to have my hair cut or change my appearance for anybody. I’m quite happy with the way I look, and people will have to accept me the way I am, or not bother at all.
Am început să îmi valorific timpul, să scot ceva din orice moment mort. Să ma informez despre subiectele care mă pasionează, să citesc sau să fac pur şi simplu ceva care ma relaxează şi mă bine-dispune. Să nu mai aştept după Mâine şi să profit de Azi. Mi-a cam luat ceva timp să învăţ să trăiesc în prezent. De fapt, să fiu mai conectata la el decât la viitor sau trecut, dar uneori mi se întâmplă să-mi dau seama că iar am prins viteză. It is a race for rats to die, spunea un cântec – e o cursă spre moarte şi dacă imi tot doresc să treacă lunea, să treacă săptămâna, să treacă iarna, să vină mai repede nu-ştiu-ce eveniment, de fapt nu fac altceva decât să ma grabesc spre un anumit punct, fără să-mi dau seama ca de fapt acela, oricât de târziu ar fi, e de fapt sfârşitul.
Libertatea absolută! Am aterizat în acel oraş cu un bagaj mic. Am luat un taxi şi curând m-am pierdut printre alte milioane de oameni. Era întuneric şi ploua, maşinile abia se mişcau şi eu mă aflam pe bancheta din spate a unui taxi, spunându-mi că nimeni în lumea asta nu ştie unde mă aflu.
Pentru a face asta, e important să am persoane/caractere care să mă inspire sau, mai bine zis, să mă apropie de adevăratul eu. Întreaga lume se schimbă, sunt ca într-un vârtej şi oricât de palpitant ar fi, trebuie să prioritizez foarte bine ce am de făcut, ce îmi doresc mai mult. Nu-mi place să ma identific cu un grup, ci mai degrabă să fiu my own kind. Şi oricât de mult urăsc ideea de sfaturi, singurul pe care l-aş da ar fi să fii liber, să ai curajul de a face tot ceea ce te taie capul (atâta timp cât nu faci rău fizic altora); gândeşte-te ce e mai important pentru tine şi ţine minte că întotdeauna decizia îţi aparţine – tot ce contează e ca în orice moment te întrebi, să îţi poţi răspunde ţie sincer că ai făcut mereu ce ai vrut, ca nu regreti. Lasă-i pe toţi să ştie cine eşti, uită de ruşine, încalcă regulile, spune „nu” când simţi să o faci, nu te teme de necunoscut şi nu te lăsa impresionat de ce cred alţii. Sau nu face nimic din cele de mai sus, dacă nu te fac mai fericit.
Nu-mi păsa. Puteam să plâng pentru fiecare suflet care suferea, dar nu-mi păsa într-atât, încât să-mi sacrific viaţa pentru milioanele de anonimi din lume. Înţeleg, cu adevărat, o singură împlinire – aceea în care sinele este absolut întreg şi triumfător. Ar fi trebuit să fac astfel de miracole încât întreaga lume să îngenuncheze în faţa lor. Forţa, voinţa, refuzul de a renunţa sunt singurele componente ale sufltului meu pe care le pot cu adevărat identifica. Egoismul, dacă vrei să îi spui aşa, este forţa mea. Nimic nu va reuşi să mă înfrângă.
There are twenty years to go
The best of all, I hope
Enjoy the ride, the medicine show
