Rooftop Vibes
Nimic nu se compară cu după-amiezele acestea târzii de vară, se gândea în timp ce intra în clădirea aceea veche. Nu prea era bine să fie văzută acolo, nu că s-ar fi întâmplat ceva, doar că soarele se apropia de apus, momentul ei preferă și nu-și dorea să fie tulburată.
A urcat grăbită ultimile scări și a ajuns pe acoperișul clădirii cu cinci etaje. S-a așezat lângă balustradă, de unde putea privi panorama orașul – era chiar în centrul său și totuși ferită de priviri. Îi plăcea să fie printre oameni, dar nu la fel de mult cum îmi place să îi privească pe ei și întreagă lume de la înălțime. Singură deasupra tuturor. Lumina era deja portocalie, iar umbrele acoperau o bună parte din străzi. Se minuna de fiecare dată cum acest moment schimbă total față orașului, îl făcea mai cald, mai vesel și mai calm. S-a întins pe spate, pe marginea lată din beton și a închis ochii; zgomotul de jos era relaxant.
Brusc a simțit că iese din trup și s-a văzut în picioare, lângă corpul său pe care îl privea cum stă în continuare culcat. Primul impuls a fost să se sprijine de ceva. Dar într-o fracțiune de secundă și-a dat seama că ceva extraordinar se întâmplase. Se simțea perfect. Deși nimic din jur nu se schimbase, percepea totul diferit. În primul rând, părea să nu mai aibă greutate. Își simțea corpul ușor, fără niciun disconfort fizic. Chiar și lumina arăta diferit, cumva ireală… Și dintr-o dată și-a dat seama, de fapt a știut, că poate zbura.
A sărit de pe clădirea înalta și a aterizat pe trotuar, ca și cum ar fi sărit peste două trepte. Zgomotele din jur păreau electrice; orice obiect în mișcare zumzaia într-un fel ciudat și plăcut, cum nu mai auzise vreodată. Și-a trecut mâna printre firele de par, iar acestea erau fine; era că și cum curentul electric luase forma acestora. Era ca și cum vedea și auzea fiecare moleculă, fiecare atom, ca și cum simțurile ei trecuseră într-o altă dimensiune. Avea atâta energie pe care voia s-o consume… Pentru prima dată a simțit nevoia s-o ia la fugă. Totul în jur era un film slow motion. Alerga parcă zburând printre cei din jur, care păreau să nu observe nimic. Fugea pe ziduri și făcea salturi uriașe. Nu mai obosea. Era într-un vârtej. Înțelesese și, în același timp, nu-i venea să creadă cât de bestial era.
A deschis ochii și a constatat că nu se mișcase din loc; era tot pe acoperișul clădirii și soarele tocmai apusese. Cerul devenise roz , iar ea încă trăia.
Fusese un vis – un vis pentru care merită să mori.
Fusese un vis – un vis pentru care merită să mori.
#memoriesfromanotherlife
